Florica Bud

Pamflet de Florica Bud

„Laureata Premiului Nobel pentru Literatură, Herta Muller, este aşteptată în Banatul natal. Sper ca Herta Muller să nu mai fie supărată pe noi şi să vină la Niţchidorf……………………………………………………………………

”Sper ca Herta Muller să ajungă şi la Niţchidorf, pentru a primi de la noi titlul de Cetăţean de Onoare.” Ioan Maşcovescu, primar.

De ce să nu fie supărată Doamna Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură? Are tot dreptul din Univers. Cu atât mai mult cu cât de secole… pe noi este supărată multă lume, adevărat, o lume cu irizări nobile. Aş începe cu Noe… adică Papa Noe, cel cu potopul. Domnia Sa este negru de supărare de la diluvium până în contemporaneitate, pentru motivul primordial, acela de a nu fi primit procentul de doi la sută din pădurile noastre, virgine pe vremea aceea, ca să îşi construiască… Arca. De pe atunci, alunecoşi, după cum ne-a fost şi lutul din care am fost plămădiţi, am eludat legea întâi a sponsorizării. Următorii pe listă ar fi nestăpâniții romani ai lui Marcus Ulpius Traianus. Ei au fost foarte  mâhniţi de ceea ce le-a fost dat să găsească aici, încă de la primă descindere în Dacia, ca să-şi primenească sângele îngroşat de prea mult huzur şi prin el să-şi îmbunătățească genetic urmaşii, prin amestecul cu populația traco-geto-dacă. Pe bună dreptate s-a produs decepţiunea lor, la cât de imunzi puteam să fim. Încă de pe atunci cotropitorii au purces a ne primeni prin băi de… sânge. Nu aveam nici de unele nici de altele: viaducte, drumuri, poduri, apeducte și nici chiar apă sau vespasiene… în cetate.

Dar turcii şi tătarii? Credeţi că au fost mai norocoşi, bieţii de ei, căci pe vremea aceea nu existau organismele internaţionale la care să se plângă, ca să putem fi traşi de urechi. Desigur, nici ei nu au fost prea multumiţi de noi. Nu aveam nici pe departe atâtea bogăţii pe care ei le-ar fi putut jefui, dar, giugiuci cum erau, s-au mulțumit cu ceea ce s-a strâns din tributurile la Înalta Poartă şi din prăzile de război. Nici lui Attila, biciul lui Iştenem – Doamne, nu

i-au fost  rărunchii prea multumiţi… când a trecut cu hoardele pe aici.

Şi tot aşa, din nemulţumire în nemulţumire, cu toţii s-au înfruptat din aurul nostru, fie el de orice culoare şi ne-au violat fecioarele și nevestele. Ajungând, cu chiu, cu vai, în deceniile tulburate de război, nu am avut suficiente, grâne, animale, laboşe, oale, ornice, cocoșei, tablouri, bijuterii… atâtea câte ar fi putut rechiziționa nemţii şi ruşii. Şi, ne-am trezit că nici acum nu avem suficiente păduri, moșii, castele, pentru a le împărţi unor seminţii de sânge… albastru.

Dacă am uitat vreun popor comuno-primitiv, sclavagist, feudal, capitalist sau socialist, de pe pomelnicul numelor celor de la care trebuie să ne cerem iertare, fiindcă ne-am lăsat — câteodată mai greu, câteodată mai uşor — călcaţi, trași în țeapă, striviţi pe roată, scuipaţi sau doar ţepuiţi, atunci îmi cer, prin derogare, iertare.

Revin pe Terra şi în zilele noastre, martore ale decăderii. Da, am regresat încât nimeni nu mai dorește absolut nimic de la noi! Nu mai ne vor bogaţiile rămase în munţi, ogoare și ape, nu mai vor Transilvania nici Basarabia  pe care nu o mai avem, nici moaştele Sfântului-Aşteaptă, nici cadânele ce dau din buric și nu numai. Nu cer nici măcar dobânzi mari la credite mici şi… mijlocii. Lumea bună, urmaşa lumii bune din antichitate, nu-și mai dorește nimic din ”râul, ramul” nostru strămosesc.

Acum, dacă ne iartă şi Doamna Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, atunci, vorba bunicii, pot să mor liniştită. Dar, din păcate, nu voi putea face încă acest ultim gest creştinesc,  deoarece Domniile Voastre Bâzdâvivace veţi şi sări pe neajutorata de mine,  ori veți sări în sus, ori veți sări în alte inculturi, vociferând: Dar de ce să ne ierte cuconiţo, ce i-am făcut noi?

Nu ar fi mult mai democratic, vă continuaţi cu insistență ideea, dacă Doamna Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, ar fi supărată pe strămoşii ei, care au venit să ne colonizeze şi… au tot rămas?  Dacă Domnia Sa ar fi venit pe lume în locul dorit, respectiv în landurile germane, ar fi băut metri de bere şi ar fi consumat suficienţi kilometri de cârnaţi, prin care să se vindece de spleen-ul şi de angoasele existenţiale ale tuturor vârstelor… scriitoricești. Numai că, dacă Doamna Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, ar fi trăit încă de la naștere în atmosfera şi în festinurile caracteristice societăţii de consum, atunci Domnia Sa nu ar mai fi avut mai multe merite decât alți scriitori. Cârnaţii, berea, precum şi alte bunătăţuri capitaliste ar fi menţinut-o la un anumit nivel, o scriitoare cu o aură mai mult ori mai puțin vizibilă.

Aura de martiră căreia îi datorează succesul literar este rodul vieţii de mizerie pe care a fost silită să o trăiască pe pământ românesc. Nu mă mândresc cu asta, fie-mi iertat, dar există milioane de oameni pe glob care duc o viaţă de câine, sunt flamânziţi, chinuiţi, omorâţi fără nicio vină şi nu au parte  de vreo răsplată, decât cea care îi aşteptă în… ceruri. Poate că Doamna Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, nu a avut, la fel ca noi toți, libertatea de expresie și simțire şi nici viaţa pe care şi-ar fi dorit-o, dar acum le-o fi având?

Doamna Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură,  a trebuit să îşi ducă traiul tinereţii sale printre mămăligari şi opincari. Oare câte premii nobile ar trebui să încasese Doamna Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură ca, în sfârşit, să se bucure de libertate şi de noua postură internaţională, ca să i se şteargă dezavuarea de pe chip şi să scape de mirosul de bălegar care i s-a cuibărit în nări, respirând atât de mult timp aerul românesc?

Îi cer, totuşi, iertare doamnei Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură şi sper, ca atunci când îi va ierta și pe ceilalţi români, să  mă ierte şi pe mine. De ce? Mă veţi întreba pentru ultima oară, Dacoromanomeglenoaromânoistroromânoslavoavarohunocumanogepizi Dumneavoastră, căci mă costaţi prea mult şi doresc să vă concediez! Poate că la fel ar fi făcut şi bunica mea, Valeria, dacă fetele grofului ar fi stropit-o, în total dispreţ, din cap pâna-n picioare, din zborul nebunesc al caleştii lor aurite. Şi apoi… vreau să fiu şi eu în trend-ul cultural, aducând prinosul meu literar Doamnei Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, premiul adjudecat, dar… din păcate, nu pentru filonul ei românesc. Doamne fereste! Cum pot să gândesc cu atâta aplecare spre…  balcanism?

Pamflet prăfuit

de Florica Bud

Împart femeile din punctul de vedere al frumuseţii fizice în patru grupe mari: frumoase, cu trupul şi picioarele perfecte,  frumoase, cu trup şi picioare  aşa şi aşa, urâte, cu trup şi picioare stas şi, ultima grupă, urâte, cu trup şi picioare aşa şi aşa, adică cele mai bătute de soartă, în aparenţă. Ştiu că veţi spune,  Corifei Ai Zonelor Profunde Ale Subconșientului Colectiv, că nu există femei urâte şi că frumuseţea sufletului contează, dar de aceste ziceri, care în timp şi-au pierdut conţinutul, chiar nu voi ține cont în acest articol. Aici aduc un omagiu acelor femei cărora frumuseţea le-a afectat viaţa, tocmai pentru că nu au vrut să o exploateze ca pe un atu. Nefericitele frumoase sunt urâte în aceeaşi măsură şi de femei şi de bărbaţi. Frumuseţea poate fi un blestem, dacă a picat pe capul unei femei cu un suport moral, care nu-i permite prea multe libertăţi.

Ete, scârţ, veţi pufni într-un râs fals, mai mult rânjet, Beligeranţi Într-Ale  Războiului Contra Firii. Dacă m-aţi întreba din ce categorie aş vrea să fac parte, răspunsul prompt ar fi că din categoria frumoaselor… cu trup şi picioare aşa şi aşa, căci dacă faţa nu putem să ne-o acoperim cu un văl, restul corpului se poate drapa şi ascunde, fiindcă de aceea sunt pe lume croitori buni. Azi vreau să uit că toate suntem și doamne și frumoase, nu că aş avea ceva cu această egalizare a fiinţelor delicate… proces care va duce în timp la creşterea nivelului… oceanului planetar.

Din motive obscure, norocul și lumea sunt conduse de femeile din categoria cărora li se potriveşte zicerea: ” Nu-i frumoasă, da-i drăcoasă”. Se pare că prima căreia i s-au potrivit aceste cuvinte  a fost chiar Cleopatra şi… din reîncarnare în reîncarnare a ajuns moto-ul urmaşelor ei, cleopatricienele… O cleopatriciană de unică folosinţă? veţi întreba gospodăreşte Consumatori Casnici Dumneavoastră. Nu voi răspunde nici peste trei decenii la această întrebare, aşteptând semnul  maturizarii voastre, fie ea chiar… forţată.

Eludez câteva legi legate de frumuseţe şi voi spune exact ceea ce cred despre ea. Nu poţi să fii frumoasă doar fiindcă unii te consideră drăguţă sau fată de treabă sau fiindcă ai un bust apetisant şi picioare adecvate… sau dacă un anumit domn potent dorește  să te propulseze Miss Univers.

O femeie frumoasă trebuie să îndeplinească nişte caracteristici tehnice, aidoma maşinilor de lux. Fruntea ar trebui să fie înaltă şi bombată, cele care își ascund defectele sub breton sau obloane pică examenul din start. Sprâncenele s-ar cere să fie lungi şi arcuite, a la Anastasia, ochii mari, dinţii albi, buzele frumos conturate, nasul mic şi pielea impecabilă. Toate aceste cerințe sunt pentru aspirantele la Miss, Domnilor Dodecaedrici Și Atât!

De departe, cele mai favorizate de soartă par cele care fac parte din prima categorie; frumoasele cu trup de nimfă. Poate acum vor fi fiind mai norocoase, dar au fost decenii în care frumoasa oraşului, a facultăţii, a anului, a grupei, a liceului, a clasei a fost sacrificată, rămânând fată bătrână. De aici ar putea rezulta o butadă; bărbaţilor le este frică de femeile frumoase sau… le era. De când e lumea şi pământul bărbaţii s-au simţit cel mai bine lângă o femeie urâtă, pe care de multe ori şi-au făcut-o parteneră, tocmai pentru a se răzbuna din cauza unui presupus refuz al frumoasei visate, întrebarea şi refuzul existând doar în imaginaţia lor. Veți spune Verzi Antonimi Vangherici că voi fi având ceva cu femeile care nu au nicio vină că nu sunt perfecte. Nici pomeneală fiecare are locul său. Eu am doar… nostalgii.

Am văzut în viaţa mea patru… cinci… maximum zece femei frumoase, care m-au fascinant într-atât încât nu mi-am putut lua ochii de pe faţa lor. Printre ele se afla o ţigăncuşă îmbrăcată în costum specific. Am admirat-o până la coborârea din autobuzul numărul opt care circula pe ruta Baia Mare – Baia Sprie. Întâmplarea a avut loc acum vreo treizeci de ani. Cu câţiva ani înainte de episodul din autobuzul numărul opt, m-a lăsat cu gura căscată apariția unei negrese… pe o stradă din Cluj, din zona Observatorului. Fără îndoială, o fi fost vreo studentă. Era o mândreţe de fată, ce avea și mersul unei regine, chiar dacă trotuarul cenuşiu şi plin de pietricele neprietenoase putea ştirbi ţinuta cea mai mândră.

Dar cea mai nostimă întâmplare s-a derulat în vremea liceului. Stăteam într-o staţie, pe bulevardul Bucureşti, aproape de podul peste care trece calea ferată. Ar fi putut fi prin anul 1972.

Grăbiţi sau plictisiţi, cei din stația de autobuz  formam un grup care avea în comun dorinţa de a pleca cât mai degrabă de acolo. Aşa că, în aşteptarea regelui-autobuz, ne roteam capetele mai abitir ca acele de ceasornic. Deodată atenţia ne-a fost atrasă de şuieratul locomotivei, semnal prin care mecanicul anunţa pasagerilor sfârşitul apropiat al călătoriei. Tocmai când să ne întoarcem privirea… de la faptul banal… ceva ne-o reţine. De sub podul peste care trecuse vesel nevoie-mare acceleratul de Bucureşti, iese şi se apropie de noi o căruţă  trasă de nişte cai mândri, ce străluceau de sănătate. În car se aflau un El şi o Ea. Cum-necum, privirea colectivă, a celor care eram acolo aşteptând nava, ne-a fost furată de chipul femeii, varianta adolescentină a Sofiei Loren, dacă îmi daţi voie să exprim exact ceea ce am văzut. Asta dacă nu cumva Diva juca în vreo coproducţie româno-italiană, cu filmări pe plaiurile noastre. Atât bărbatul cât și femeia erau îmbrăcați în costume populare. Am sorbit din ochi frumusețea tinerei, legănându-se în ritmul cailor, şi am petrecut-o cu privirea până a devenit doar un punct. Ieşirea grupului statuar, format din car și oameni, din raza noastră vizuală, ne-a făcut să ne simțim mai săraci, înnourându-ne ziua. Când o femeie vă rămâne în minte, fără să reţineţi vreun amănut din îmbrăcămintea ei, înseamnă că ea face parte din acelea cu aureolă divină. Recunosc că admir femeile fascinante dar, din păcate, ele sunt prea puţine. Poate de aceea unii nici nu ştiu ce înseamnă frumuseţea şi o confundă cu obrăznicia şi vulgaritatea. Pagubă în urzici, veți răspunde Domnitori Peste Achteropoide, mult mai activi azi!

Nu aş vrea să trec cu vederea nici întâlnirea cu doamna Violeta Andrei, în vara anului 1984, la prima mea vizită în Capitală. Eram la un curs, numit pompos „Marketing şi relaţii internaţionale”. Într-o după-amiază, una dintre colege a dorit să se tundă şi, cum umblam în stol ca niște păsări speriate de tumultul străzilor, ne-am dus cu toate la un coafor, în centru. Abia atunci am remarcat că, deşi aveau rochițe ieftine de porchet, diftin sau carton, bucureştencele erau mereu coafate, cu manichiură şi pedichiură impecabilă. Dar, cum vremurile rochiţelor ieftine a trecut, cel puţin în Bucureşti, ar fi mai bine să mă întorc la momentul în care ne-a tăiat răsuflarea apariția actriţei Violeta Andrei. Era mult mai frumoasă ca în filme, cu un păr superb de culoare roz, îmbrăcată tot în roz, având o siluetă de invidiat.

Mă întorc la Domnia Sa  cu gândul că acum ar putea fi încoronată regină a nenorocoaselor, dacă-i analizăm viaţa din punctul de vedere al carierei. Deşi nu-i lipsea nimic din ceea ce ar fi putut-o propulsa ca divă…  cariera artistică i-a fost suprimată în plin avânt. S-a mers până acolo încât atunci când a luat un premiu în străinătate, nu i s-a permis să meargă pentru a-l ridica, deşi soţul său era ministru de externe. Din păcate, frumuseţea şi poziţia socială i-au fost fatale.

Drept recunoștință, preaplinul avânt al noii democraţii a premiat-o, dându-i lovitura de graţie, scoaterea definitivă din teatru. Cine a muncit de tânăr va munci pâna va muri, cine a avut ghinion dimineaţa va avea şi seara. Răsplata nefericiţilor este prelungirea… nefericirii.

Ajunsă în groapa de potenţial, vă las pe voi, Jurizanţi Pietonal Abramburicarizaţi, să scrieţi finalul, ca să nu fiu acuzată că aş vrea să dețin monopolul asupra vastului subiect, frumusețea, uitând zicătoarea De gustibus…. Iar dacă ne vedeți pe toate… frumoase… aceasta  ar însemna că pentru voi raiul este pe Terra.  Și… apoi… nu aveţi decât să iubiţi pe cine vreţi, alegând de miss, în universul vostru, însuși pe…. Marţolea.

Pamflet cu… implanturi

de   Florica Bud

Vine o vreme când nu mai sari grăbit din pat, hotărât să cuprinzi în palme bucuriile unei zile întregi. Asta mi se întâmplă și mie… acum. Îmi spun tristă şi oarecum contaminată de înţelepciunea cărţilor citite: Nu doar că nu voi mai sări din pat de azi înainte, aşa cum o făceam până acum, pornită să întorc universul cu burta la soare… ci îmi voi porţiona cu grijă exaltările și mai cu seamă bucuria de a trăi… cea nemăsurată, necântărită, nepuncţionată, ce se pregăteşte cu precauție să deschidă portiţa întrebărilor, întrebări pe care le ignorase.

Să nu pocnească ceva în tărtăcuţa sau în preţiosul tău trup! se înfoaie şi îngerul meu păzitor… căci — îşi continuă el ideea– vei fi având şi tu un călcâi al lui Ahile, care abia aşteaptă să se răzbune, ca pe un cal breaz! Dece?Când?Cum?Cât?Unde? sunt doar câteva întrebări-tăvălug  sortite să rămână fără răspuns.

Aşadar, stau pe marginea patului, care nu sunt sigură că are orientare Feng Shui, şi încep să număr de la unu la o sută… de unde va trebui să cobor agale… la unu, după care ar urma să număr de la unu la cincizeci şi înapoi, apoi de la unu la douăzeci şi cinci şi… înapoi…  tot aşa până voi deveni o bunicuţă înţeleaptă. Poanta cu numărătoarea și alte lucruri interesante, referitoare la sănătatea corpului uman, le-am auzit din gura unui domn grijuliu cu soarta telespectatorilor. Să nu vă închipuiți că ar fi fost român! Unora nu le pasă nici de propria lor persoană și cu atât mai puţin de alţii! Nu era o emisiune realizată în bucătărie şi nici una despre  tantrism, ci un format pentru cei  care vor să atingă victorioşi marginile unui veac… de existenţă.

Deoarece era dimineaţa postmergătoare zilei în care am văzut primele două berze, zeităţi ce îmi garantau cu viaţa lor că primăvara nu este un vis, eram greu de stăpânit şi autocenzurat. Din cauza asta, dar… şi a mesajelor ezoterice, m-am oprit din numărat la cifra șapte, din primul şir ce ar fi trebuit să ajungă la o sută. Mi-am dat seama că nu pot să stau pironită ca o statuie pe marginea patului şi să mă transform într-un… contor.

Şi acesta nu a fost cel mai nefericit lucru care urma să mi se întâmple în respectiva dimineaţă, ci faptul de a-mi da seama, exact la ora şase şi cinci minute, stil vechi,  că nu mă mai simt bine în pielea mea nebronzată… încă. Tronc, Mărico! cum mă punea la colț soțul meu, dascălul Macovei, pe când jucam, la școala primară, rolul acesteia , în ”Sânziana și Pepelea”, de Vasile Alecsandri.

Îmi venise şi mie rândul, târziu, ce-i drept, să izbucnesc în hohote isterice, asemenea fiinţelor sensibile, profunde, simple şi sofisticate în acelaşi timp, creaturi ce înfrumuseţează începutul celui de al doilea deceniu al secolului douăzeci şi unu.

Hohotele pomenite se transformă mai apoi într-un soi de mârâit melodic. Mârâi, profitând de faptul că, îngerul păzitor dornic   să-mi înţeleagă stările consultă de zor nu un psiholog, cum ar fi normal, ci o revistă, una dintre miile de publicaţii care vor să le facă viaţa mai interesantă femeilor frumoase şi deştepte şi un iad celor care nu vor să se transforme în cleopatre. Apoi, sub privirea lui mirată şi a stafiilor ce ar trebui să populeze orice casă, urlu ca un lup flămând:                                                        Vreauaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaau

silicoane! ca toată lumea bună a Ţării Româneşti, a Statelor Americane şi a Emiratelor Arabe… Nu scot o vorbă despre Evropa şi Asia, fiindcă sunt atât de putrede încât miros a… mere pădureţe acoperite de frunzele toamnei.

Ce cupă ai dori, prinţeso? veţi intreba  Atotştiutori Dumneavoatră Într-Ale Dimensiunilor şi Secţiunilor Muiereşti. Adică… cum? Eu mă dau de ceasul morţii, trecând prin dezastrul crizei femeii la patruzeci de ani şi voi mă luaţi peste picior? Și asta după ce am rămas  repetentă încă din vremea când treceam prin criza femeii la treizeci şi cinci de ani, după cum firesc nu trecusem prea repede nici de cea de la treizeci de ani şi… rămânând în acest dulce – mod de căruţa generaţiei mele, iar voi, hodoronc-tronc, mă întrebaţi niște fleacuri? Aşa îmi trebuie, dacă conviețuiesc în același veac cu voi!

80D! Dacă vorbiţi de marca Poufinas, răspund sec, aruncând peste umărul drept, cel suferind — din ce în ce mai dezamăgită de mersul lumii — răspunsul care îl meritaţi cu vârf şi îndesat, ingranţilor!  Noroc cu îngerul care mă linişteşte, aducându-mi aminte în ce Vale a Plângerii  mă aflu şi cine sunt.

Nu! Nu mai vreau să stau pe marginea patului numărând înainte şi înapoi, ca socotitoarea cu bile de lemn a copilăriei mele…. nici măcar ca şi cea cu rândunele de plastic roz sau… poate… negre. Sintetizez în grabă informaţii de-a valma, ca un computer surexcitat de atâtea informaţii ce curg haotic în vechi circuite depăşite sau măcar uzate moral. Refuz să răspund la comenzi,  în ton cu laptopul virusat, constatând, nu fără melancolie, că atunci când voi fi oale și ulcele singurul lucru care va rezista dezintegrării mele pământeşti vor fi doar… silicoanele. Ce fete deştepte are ţara asta oropsită!

Îmi vine pe loc o idee… Dacă m-ați pornit, nicio spaimă să nu aveţi! Sunt greu de stăvilit! Nu numai că le doresc cu toată fiinţa mea, dar le vreau și de calitate, adică nu vreun banal silicon industrial, ci silicoane personalizate!!! Să fie două la număr, pentru că nu mi-am propus să devin o amazoană modernă şi… semiplată!

Îmi propun totodată să implementez, căci toată lumea implementează ceva, câte un stick în fiecare sân-surogat, pe unul     să-mi salvez opera şi pe celălalt… mă gândesc… să-l închiriez pentru operele altora. Că aşa sunt… filantroapă!

Vă simt împovăraţi de gânduri, Chiriaşi De-Acum A Silicoanelor Mele! Răspunsul vostru mă pune degrabă pe gânduri.    V-am judecat greşit. Am fost nedreaptă şi răutăcioasă cu voi, ca o mamă vitregă,  maştera din basmele noastre .

Ne temem că după ce vei fi fericita posesoare a celor două glume bune, vei voi şi tu ceea ce vor toate afurisitele tunat-adunate şi  botoxate: mulţi bani, multe limuzine, mult shoping şi… bineînţeles… minunatul seeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeex.

Veți completa satisfăcuţi că voi intra în rândul lumii bune, dorind ceva atât de practic şi profund pentru biata omenire modernă.

Nu! Categoric nu! Puteţi moţăi liniştiţi, Vizionari Altoiţi Ştiinţific Pe Ramuri De Măslin, deoarece nu vreau decât nişte silicoane purtătoare de succes imediat, care să mă catapulteze în rândul lumii bune şi nu doresc nicidecum descriogenarea … țurțurilor din bărbi savante!